Relatia incipit-final intr-un roman al experientei interbelic

Relatia incipit-final într-un roman al experientei interbelic: Întâmplari în irealitatea imediata de Max Blecher
Romanul experientei reprezinta o orientare tematica în romanul interbelic, supusa aceleiasi estetici a autenticitatii ca si romanul psihologic, dar valorificând epic trairea intensa a unei experiente personale definitorii (iubirea, prietenia, razboiul, moartea, boala etc.). Trasaturile romanului experientei se suprapun partial cu trasaturile „romanului corintic”, teoretizat de Nicolae Manolescu în Arca lui Noe: tematica preponderent ontologica; dizolvarea epicului si orientarea catre experiente cu caracter simbolic; tendinta catre aspatial si atemporal; ordonarea diversa a întâmplarilor, dupa un principiu muzical, ludic sau aleator; conflict inerior ontologic sau absenta conflictului; personaje simbolice; narator abstract, personaj omniscient sau lipsit de omniscienta; naratiune la persoana a III-a sau la persoana I, perspectiva narativa unica sau multipla, preponderent subiectiva.
Max Blecher a fost consacrat în literatura româna de cele doua romane publicate în perioada interbelica: Întâmplari în irealitatea imediata (1936) si Inimi cicatrizate (1937), scrise în conditii inimaginabile, caci autorul lor era tintuit pe patul de suferinta de o tuberculoza osoasa. Întâmplari în irealitatea imediata deschide alte orizonturi prozei romanesti interbelice, având o noutate surprinzatoare, de problematica si de viziune, receptata de altfel ca atare în presa vremii: „Cartea dlui Blecher aduce o experienta launtrica, o extrem de acuta sensibilitate si o inteligenta lucida, stapâna pe resorturile unei dureroase singuratati morale. Accentul ei de confesiune, de sinceritate exceptionala îi confera [...] originalitate” (Pompiliu Constantinescu).
Carte a devenirii, romanul este construit pe tema identitatii si prezinta experienta si drama existentiala a unui personaj-narator în trecerea de la copilarie la adolescenta, proces care evolueaza prin descoperirea esentelor ascunse ale lucrurilor, întâmplarilor si oamenilor. Cautând sa descifreze substanta si semnificatiile realitatii concrete, eroul ajunge la o noua interpretare a acestei realitati: lumea exterioara exista în modul în care el o percepe, anulând datele comune, banale ale realitatii obisnuite si transformând-o într-o „irealitate imediata”, fantastica si halucinanta, ilogica si absurda.
Roman de mici dimensiuni scris la persoana I, Întâmplari în irealitatea imediata este structurat în câteva secvente narative fara titlu, delimitate de continutul lor si de spatii albe: 1) criza înstrainarii de sine; 2) experienta repetata a „spatiilor blestemate” din copilarie; 3-4) primele experiente erotice; 5-6) cinematograful, panopticumul si bâlciul; 7-11) casa Weber; 12) casa bunicului; 13) alte spatii fascinante: atelierul de sculptura si teatrul de varieteu; 14) maidanul din afara orasului, „experienta noroiului”; 15) tentativa de sinucidere; 16) epilog – realitatea ca irealitate. Între aceste secvente nu mai apare continuitatea epica obisnuita. Structura narativa este dublata pâna la estomparea ei de o structura muzicala, în cazul careia nu întâmplarea este determinanta, ci o tema, reluata insistent: înstrainarea de sine, lumea ca artificiu, absurdul existentei, initierea erotica, familia, moartea, spatiul citadin etc.
Incipitul, prima unitate a textului epic, de dimensiuni variabile, are o importanta covârsitoare în receptarea unei carti, data fiind pozitia lui strategica, de granita între universul real si cel fictional. În romanul lui Max Blecher, incipitul afirma tema fundamentala a identitatii: „Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmpla câteodata sa nu mai stiu nici cine sunt, nici unde ma aflu. Simt atunci lipsa identitatii mele de departe ca si cum as fi devenit, o clipa, o persoana cu totul straina. Acest personagiu abstract si persoana mea reala îmi disputa convingerea cu cu forte egale.”
Înstrainarea de sine se leaga de viziunea halucinanta asupra lumii exterioare, asemanatoare cu aceea a picturilor lui Salvador Dali, artist pentru care Blecher îsi marturisea admiratia într-o scrisoare catre Sasa Pana. Realitatea cotidiana îsi pierde consistenta, iar „personagiul abstract” oscileaza între real si ireal, între banal si fantastic, între veghe si vis, între normal si ilogic, fiindca, în fond, fantasticul nu este decât punctul ultim al unei atentii si luciditati acute. Astfel, eu narant simte cum materia bruta si infinitele ei forme îl tin prizonier. Îsi imagineaza, drept antidot, lantul tuturor umbrelor de pe pamânt, „ciudata si fantastica lume cenusie ce doarme la picioarele vietii”, sau spatiul fascinant al cavernelor, pe care le închipuie ca fiind materiale, în timp ce actualele reliefuri ar deveni viduri de forma identica – într-o astfel de lume, oamenii ar devni niste goluri pure, plutind prin materia calda si moale a universului plin. I se pare ca personajele de ceara din panopticum sunt singurul lucru autentic din lume. Gusta euforia scufundarii în noroi sau, altadata, alearga la Edda sa-i spuna cum s-a metamorfozat într-un copac, dar privirea îi este prinsa de un buchet de dalii rosii de pe o etajera, de fapt doar o esarfa... Simte cum aspectul comun al lucrurilor este implacabil împotriva sa: „lumea avea un aspect comun al ei în mijlocul caruia cazusem ca o eroare [...] Toate lucrurile, toti oamenii erau închisi în mica si trista lor obligatie de a fi exacti, nimic alta decât exacti”.
Personajul narator se zbate pentru a iesi din normalul anchilozat, e obsedat de stari interioare provocate de disectia realului cotidian, dând frâu liber imaginatiei, cu o extraordinara putere de sugestie si expresivitate. În finalul confesiunii sale, el are sentimentul profundei irealitati a realitatii, dându-si seama ca lumea înconjuratoare este absurda sau, cel putin, o grava mistificare. Ultima frontiera a textului, finalul, da coerenta universului fictional, reluând datele din incipit. Visul eroului în care se viseaza dormind, cuprins de un somn „tenace” si greu, la propriu, un somn care îi „atârna greu de pleoape si de mâini”, este o metafora a realitatii. Personajul vrea sa se trezeasca din realitatea-cosmar si sa ajunga în realitatea autentica, în irealitate: „Ma zbat acum în realitate, tip, implor sa fiu trezit în alta viata, în viata mea adevarata. Este cert ca e plina zi, ca stiu unde ma aflu si ca traiesc, dar lipseste ceva în toate astea, asa ca în grozavul meu cosmar. Ma zbat, tip, ma framânt. Cine ma va trezi? În jurul meu realitatea exacta ma trage tot mai jos, încercând sa ma scufunde”.
Fragmentarismul epic (episoade care nu încheaga o actiune) si predilectia pentru descriere, pentru imaginea statica, fotografica, apropie proza lui Blecher de textul liric. Perceptia subiectiv-onirica a lumii deplaseaza accentul de la iluzia realitatii, efect specific romanului în general, la vizionarism. Întîmplari în irealitatea imediata este o carte stranie, care îti lasa un sentiment de teroare a lucrurilor, o carte uneori stridenta, halucinanta, dar facinanta.