Tema si viziunea despre lume intr-un text poetic eminescian:-Lacul de Mihai Eminescu

Dintre elegiile eminesciene ce îmbina în mod armonios sentimentul erotic cu sentimentul naturii, „Lacul” este una dintre cele mai cunoscute.
Tinând seama de titlul acesteia, reluat prin inversiune în primul vers, am fi tentati sa consideram poezia un pastel. La Eminescu nu se poate însa vorbi de pasteluri, în maniera în care a cultivat Alecsandri aceasta specie, pentru ca Eminescu nu este niciodata un contemplator detasat de cadrul natural descris, ci este parte componenta a peisajului, iar reflectarea se face de pe pozitia celui care este în mijlocul naturii.
Specia preferata, pe care o ilustreaza si poezia „Lacul”, este idila care îmbina în mod armonios sentimentul iubirii cu sentimentul naturii.
Discursul liric da glas dorintei de iubire, unui vis de iubire ideala desfasurata în sânul naturii care, prin transfigurare devine martor si ocrotitor al idilei.
Compozitional, poezia formata din cinci catrene este structurata în trei secvente poetice construite simetric. Prima secventa este formata din strofa întâi si primele doua versuri din strofa a doua si infatiseaza cadrul natural real; secventa a doua, reprezentata de strofa de mijloc, prezinta visul de iubire, iar cea de-a treia secventa este construita simetric cu prima, prin revenire la cadrul natural real.
Discursul liric transmite gradat diferite stari sufletesti. Astfel, in prima parte, folosind verbele la indicativ prezent, este construit un cadru natural romantic, specific eminescian, creat prin personificare ca fiind in consonanta cu trairile eului liric. Epitetele cromatice („albe”, „albastru”, „galbeni”) contureaza un tablou viu, colorat si luminos care, personoficat („tresarind”, „cutremura”), transmite sentimentul de asteptare a iubitei, trait de eul liric. Starea de încordare proprie eului liric este sugerata prin enumeratie si repetitie: „Si eu trec de-a lung de maluri/Parc-ascult si parca astept/ Ea din trestii sa rasara.”
Ce-a de-a doua secventa poetica, construita in exclusivitate cu verbe la conjunctiv ce sugereaza o stare de incertitudine, de nesiguranta( „sa sarim”, „sa plutim”, „sa scap”) transmite visul de dragoste, speranta împlinirii unei iubiri ideale, construind unul din cele mai frumoase pasaje erotice din lirica eminesciana. Confesiunea eului liric este sustinuta de verbe la persoana întâi, plural, acesta imaginându-se într-o consonanta perfecta cu iubita care însa nu este definita, fiind numita o singura data prin pronumele de persoana a treia singular ea. Natura descrisa in prima strofa ca martora a idilei, devine acum prin personificare partenerul îndragostitilor. Epitetele personificatoare antepuse( „blânda luna”, „lin fosneasca”, „unduioasa apa”) sugereaza o natura ocrotitoare. Trairea afectiva creste în intensitate, stare intima sugerata de dativul etic(„sa-mi cada lin pe piept”).
Trezirea din acest vis, revenirea la realitate se face prin intermediul conjunctiei adversative „dar” cu care începe ultima secventa lirica alcatuita simetric cu prima. Dar, daca, de exemplu, prin inversiune în prima secventa lirica se aducea în prim-plan natura prin antepunerea epitetelor „singuratic” si „în zadar” ca si cele doua verbe „suspin” si „sufar” aduc în atentie deziluzia, tristetea si însingurarea eului liric. Asonanta creata prin reluarea consoanelor siflante”s,z” sugereaza parca plânsul interior al eului liric. În consonanta cu aceasta traire, natura personificata simte parca aceeasi traire sufleteasca sugerata de constructia metaforica cu valoare de epitet personificator: ”încarcat cu flori de nufar”.
În ciuda simplitatii aparente a poeziei, din text se degaja o vraja aparte datorita muzicalitatii versurilor, plasticitatii, imaginilor, a îmbinarii imaginii vizuale „nuferi galbeni îl încarca” cu imaginea auditiva: „Vântu-n trestii lin fosneasca” precum si a atmosferei generate de cadrul natural. Desi iubirea ramâne neîmplinita, atmosfera este senina si de calma resemnare.
Poezia „Lacul” este o creatie lirica de dragoste si de natura, o idila cu elemente de pastel în care se îmbina sentimentul dragostei pentru fiinta iubita cu adoratia fata de frumusetile naturii.