Relatiile dintre doua personaje ale unui text narativ, apartinand lui Camil Petrescu - Patul lui Procust

Camil Petrescu (1894-1957) a fost un scriitor cu mari valente spirituale, manifestate în mai multe domenii ale creatiei literare: poezie, proza, dramaturgie, eseistica.
Înscris în modernismul lovinescian al epocii, Camil Petrescu s-a orientat, atât în romane, cât si în teatru, spre o tematica înalta si grava: iubirea, razboiul, moartea, absolutul, destinul. Personajul camilpetrescian este un intelectual de elita, un om care „a vazut idei”, un cautator al absolutului.
„Patul lui Procust” (1933) este cel mai bun roman al lui Camil Petrescu si una dintre cele mai originale creatii din proza româneasca moderna.
Titlul romanului trimite la o experienta filozofica: constien¬tizarea neînduratoarei cenzuri prin intermediul unui proces de lucida comunicare. În plan estetic, ideea se traduce printr-o reprezentare subiectiva a realitatii, caci, dupa cum se afirma în notele auctoriale ale romanului, un scriitor este un om care exprima în scris cu sinceritate ceea ce a simtit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat, însa autorul propune mai multe proiectii ale dramei individuale, deschizând perspectiva unei comunicari partiale între personaje.
Camil Petrescu si-a conceput naratiunea ca pe o evadare din matricea atât de bine cunoscuta a romanului traditional. Schimbarea rolurilor, precum si a raporturilor narator-personaj tin de o schema conform careia cunoasterea presupune o confruntare între sferele constiin¬tei pure.
Personajele sunt caracterizate printr-o modalitate inedita, ele fiind vazute din mai multe perspective ca într-un sistem de oglinzi paralele. Desi relativizate de jocul perspectivelor, personajele se constituie antitetic, împletindu-si destinele. Aceasta tehnica narativa pe care o aplica scriitorul modifica partial conceptul de personaj, care nu mai este un tip literar definit prin exterior, ci unul care se auto-constituie prin marturisire sau care este „reflectat’’ în constiinta celorlalti.
Scriitorul îsi numeste romanul „dosar de existente” (în subsolul primei pagini), acest „calificativ” fiind materializat prin lipsa unui personaj principal. Fiecare personaj îsi face aparitia în centrul atentiei pentru a lasa mai apoi loc la un altul, apoi la altul. Doamna T, George Demetriu Ladima, Fred Vasilescu si Emilia Rachitaru sunt cei patru protagonisti ai romanului.
Principalele modalitati de analiza psihologica utilizate de Camil Petrescu constituie tehnici specifice romanului modern psihologic, pe care le îmbina, cu maiestrie si talent: monologul interior, dialogul, introspectia constiintei si a sufletului, retrospectia, autoanaliza si auto-introspectia, care scot în evidenta zbuciumul interior al personajelor, cauzat de aspiratia spre absolut.
Ladima este tipul intelectualului, poet talentat si gazetar intransigent, care cumuleaza toate celelalte trasaturi generale ale personajului camilpetrescian: intelectual lucid, analitic, inadaptat social, hipersensibil, însetat de adevar si demnitate. El traieste în lumea ideilor pure, având iluzia unei iubiri ideale si aspirând catre demnitatea umana absoluta în profesia de ziarist, ca esente existentiale.
Ladima apare reflectat în constiinta personajelor care intra în contact cu acesta. Pentru Emilia, Ladima este un barbat naiv, „cam aiurea” , posomorât si lipsit de sarm. Pentru Fred este un om serios, de reala distinctie, un intelectual de o calitate aparte. Mai mult de atât, Fred vede în Ladima un frate de suferinta, singurul om de pe lume caruia i-ar putea încredinta taina nefericitei sale iubiri: „N-as putea sa spun ce bucurie m-a cuprins la vederea omului acesta, care înca de la Movila îmi daduse o impresie de loialitate si bravura...Îl simteam ca pe un frate bun...”.
Dintr-o scrisoare, adresata „Emy scumpa” reiese mândria lui Ladima pentru „logodnica” lui, asa cum o prezinta pe Emilia celor mai buni prieteni ai sai, Bulgaran, Cibanoiu si Penciulescu, invitându-i pe toti într-o seara la masa. Pentru ca Emilia nu se putea ridica la nivelul cultural al celor prezenti se plictiseste si hotaraste sa plece.
Uimirea lui Fred, la citirea scrisorilor de dragoste ale lui Ladima adresate Emiliei, este pe parcurs ce avanseaza cu lectura din ce în ce mai mare, deoarece el nu poate sa înteleaga cum „un om atât de serios, un profesor ca înfatisare, poate sa iubeasca o femeie vulgara ca Emilia, pe care orice barbat putea s-o aiba contra unei sume de bani”. Tânarul se întreaba, uluit, cum un intelectual rasat ca Ladima nu s-a gândit „nicio clipa ca faptul acesta, daca s-ar afla, l-ar compromite...”. Fred Vasilescu încearca sa gaseasca explicatii logice acestei pasiuni degradante si presupune ca Ladima „se amagea cu oarecare luciditate”, parându-i-se incredibila sinceritatea îndragostitului, care este cu totul în dezacord cu însusirile deosebite ale intelectualului, ba, mai mult, considera absurda ideea ca Ladima sa creada în aceasta dragoste.
Sinuciderea lui Ladima este privita cu acelasi subiectivism al punctelor de vedere diferite (relativismul). Fred considera sinuciderea ca urmare a vietii mizerabile, vulgare, din vârtejul careia Ladima nu are puterea sa se smulga; procurorul care ancheteaza cazul crede ca ziaristul facuse un gest pasional din cauza doamnei T., deoarece scrisoarea sinucigasului îi era adresata acesteia; Cibanoiu opineaza ca prietenul sau îsi pierduse credinta în Dumnezeu, neputându-se ridica deasupra mizeriei cotidiene; Emilia sustine ca a recurs la acest gest „din mizerie”, pentru ca „nu mai mânca poate nici o data pe zi”. Una dintre cele doua „taine” ale romanului prinde astfel contur.
Fred Vasilescu este fiul lui Tanase Lumânararu, industriasul multimilionar asociat în diferite afaceri cu politicianul liberal Nae Gheorghidiu (personaje conturate în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi”) si definit de Pompiliu Constantinescu ca fiind „un fel de intersectie a tuturor celorlalte personaje”.
Portretul fizic este conturat în mod direct abia în epilogul al II-lea din finalul romanului, cu prilejul mortii impresionante a pilotului, când nu mai ramasese nimic din „tânarul blond, cu obrazul limpede, cu trasaturi regulate si evidente ca un cap de statuie greceasca, doar cu fruntea putin cam boltita deasupra ochilor verzi adânci”, al carui „corp vânjos” avusese „miscari mladioase de haiduc tânar, afemeiat si gânditor”.
Portretul moral se fundamenteaza, indirect, pe îmbinarea subtila dintre esenta si aparenta, dintre profunzimea spirituala si o mediocritate afisata, fiul milionarului parând sa nu aiba alte preocupari decât sportul, moda si femeile, dar în fondul sau, un tânar sensibil, inteligent si serios. Încadrându-se perfect în tipul personajului camilpetrescian si modern, Fred Vasilescu este intelectualul lucid, autoanalitic, hipersensibil, asemenea lui Ladima si Gheorghidiu. Cu toate ca este îndragostit de doamna T., Fred o evita, fiind capabil sa paraseasca o femeie care-i este superioara, probabil din cauza aceluiasi orgoliu ce individualizeaza personajele lui Camil Petrescu.
Dragostea pentru doamna T. ramâne o enigma, iar moartea lui în accidentul de avion poate fi si o sinucidere, motivul fiind ascuns cu grija, ca si în cazul lui Ladima. Ambele destine, al lui Ladima si al lui Fred, sunt dramatice prin intensitatea iubirii, desi una reprezinta imaginea rasturnata a celeilalte: Ladima trebuie sa-si diminueze capacitatea spirituala, sa coboare la nivelul vulgaritatii Emiliei, Fred, dimpotriva, simte ca este sub iubirea superioara a doamnei T., temându-se ca n-ar putea da atât de multa dragoste câta i se cere. Legatura celor doua destine este întâmplatoare, prin scrisorile lui Ladima, pe care Fred le citeste cutremurat, întelegând dincolo de cuvinte tragedia prietenului sau, cu care, comunicase printr-un flux spiritual, dincolo de ratiune: „Era singurul pe lume caruia i-as fi încredintat taina, pe care n-o stiu nici parintii mei, faptul cumplit care e cancerul vietii mele, care ma face sa fug de-o femeie iubita. Posibilitatea de a povesti cuiva cat sufar m-ar fi usurat poate ca filtrarea sângelui”. Ceea ce îl frapeaza foarte mult pe Fred acum, când citeste rândurile scrise de Ladima pentru Emilia, este noua ipostaza în care i se arata acesta; drama amicului sau, pe care nu o banuia atunci când se întâlneau, capata dimensiunile ei reale.
Personalitatea lui Fred Vasilescu se mentine enigmatica, sfârsitul sau pendulând între accident de avion si sinucidere. El moare, a doua zi dupa predarea caietelor în care confesiunile lui sunt o permanenta auto-introspectie, ca si când scrisul l-ar fi ajutat sa se izbaveasca de suferinta prin analiza lucida a „cancerului” vietii lui, iubirea. Încercând sa înteleaga viziunea lui Ladima asupra Emilie, Fred ajunge sa analizeze în paralel si iubirea lui cu doamna T. Taina iubirii lui reintra, prin moartea eroului, în circuitul marilor taine ale Universului: „Taina lui Fred Vasilescu merge poate in cea universala fara niciun moment de sprijin adevarat, asa cum, singur a spus-o parca, un afluent urmeaza legea fluviului”, fraza care încheie romanul, ca o concluzie ideatica sugestiva pentru conceptia estetica a lui Camil Petrescu.
Modernismul romanului e definit de subtilitatea si profunzimea analitica a constiintelor, de dramele interioare suferite din iubire si demnitate, de identificarea deplina a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul ca personajele sunt în acelasi timp si naratori.